fereastra cu obloane

E dimineata. O dimineata care s’a strecurat printre asternuturi si s’a lipit de mine infrigurata. O senzatie coplesitoare de neliniste pandeste dintre cutele cearceafului. De cand am deschis ochii am stiut. Fara drept de apel...fara sa pot sa lupt cu senzatia dureroasa ca....am devenit captiva.
Captiva a propriului meu trup.
Unde sunt curcubeele pe care ma dadeam de’a rostogolul, unde sunt campiile infinite in care inotam cu respiratia intretaiata ?
Acum e intuneric.
Nu afara. Afara soarele incearca sa strabata prin predeaua de nori.
E intuneric aici in mine. Si e frig. Si corpul mic ma strange inauntru. Sprijinita de pervaz incerc sa adulmec libertatea de afara. Totul decurge in ritmul obisnuit. Aburi de cafea...oameni spre serviciu...tramvai...claxoane....
Asa...si ?
Eu tot aici sunt. Pielea ma strange in chingile ei elastice ca o haina ramasa prea mica. Ma sufoc. Indoiala pandeste de sub cutele pleoapelor. Neincrederea alearga nebuna din atriul drept in ventricolul stang. Ironia s’a ascuns sub alunita de pe ceafa. Le simt pe toate cum isi astern urmele incinse pe mine. Si nu pot sa fug.
Placile de gresie isi joaca dansul haotic in jur. Aburii de cafea se incolacesc in jurul narilor. Vacarmul de afara duduie din ce in ce mai adanc in timpane. O caldura grea si lipicioasa cuprinde toata incaperea.
O secunda a clipocit in ceas. Cheile au zanganit scurt in broasca. Talpile moi au alunecat peste scari.
Scrasnet de metal izbit de metal.
Totul devine din ce in ce mai mic.
Si mai indepartat.
Strada se invarte in jur. Copacii sunt mov. Si cerul e pufos sub picioare.
Inchid ochii.
Si ?
Sunt tot aici. Da.
Oricat as fugi tot aici ajung.
Colivie fara usa.