dancing...passo doble...with myself

Semi-obscuritate.
Un miros greu de mucegai inteapa ascutit narile.
Picuri obsesivi, scartait scurt, fosnete abstracte.
In spate se simte rasuflarea calda si intretaiata a cuiva.
URMATORUL!!! urla o voce stridenta.

Las geamantanul in umezeala de pe jos, si ma asez pe el.
Si astept.
Ceasul de la mana ticaie calm, ironic, pe langa pulsatiile haotice din pieptul meu.
Ciudat. Nu se aprinde nici un spot, nu se aud nici pasi bocanind pe asfalt, nici soapte curioase.

Dar il simt. E acolo. Ma priveste.

Intunericul incepe sa se dizolve. Sau poate ochii din cealalta parte de incapere au topit negreala dintre noi.
Nu ii disting bine trasaturile. Doar ochii ii simt, cum aluneca in atmosfera cleioasa si umeda.

Deodata intunericul aluneca in jos, ca o bucata de panza moale. Jur imprejur sala e plina de spectatori. Eu de o parte, el diametral opus. Intre noi corpul unui pian, negru si lucios, ca un carabus imens, se ridica din cimentul rece.

Apare si pianistul. La costum. Cu papion. Se apleaca, saluta din buze usor publicul, isi duce in semn de recunostinta mana spre cel locul unde este pozitionat cel de'al treilea nasture de la camasa, chiar intre papion si imbinarea reverului. La inima poate?

Elegant, mangaie clapele si se aseaza.

Peste capacul negru il vad pe strainul meu. Si el ma priveste. Curios. Liniste totala. Se aud doar spectatorii cum clipesc.

De la pod se lasa usor un cerc chiar deasupra noastra. Trei spoturi colorate se aprind. Rosu deasupra mea. Oranj peste el..strainul...si alb strident peste pianist.

O voce somnolenta anunta specatorii sa nu uite de hartiutele pe care le au sub scaune. Fiecare este rugat sa isi ia in primire coala de hartie. Zumzet si fosneli timp de aproape un minut. Apoi iar silentio.

Ma ridic si ma indrept spre pian. Strainul meu asemeni. Un acord zguduie corzile instrumentului, bubuind cu ecouri rasfrante. Passo doble.

Nu mai percep nimic. Nimic inafara de aerul care imi suiera pe langa urechi si pe langa corp. Nu ma misc, asa ca ma intreb ce se intampla. Privirea mea se lipeste de a lui. Concertul continua. Muzica se prelinge cand lin cand furtunos peste noi si peste tot ce este in jur.

Si la fel de brusc, pianistul termina intr'o nota enigmatica. Se ridica. Si pleaca. Fara sa priveasca.
Ma uit la spectatorii in delir. Incep sa recunosc fetele, in pofida spoturilor care imi orbesc ochii. Ma vad pe mine, in mii de versiuni. De toate varstele, de toate rasele. Peste tot ochii mei ma privesc, asa cum ii privesc si eu la randul meu. Strainul se departeaza si incepe sa stranga foile din public. Singura pe scena goala...intre mii de eu'ri...imi astept gandurile.

Locurile din sala incep sa se goleasca. Strainul se intoarce si deschide geamantanul pe care l'am uitat jos. Pune in el toate foile, si apoi, cu un clic metalic, inchide capacul.

Simt cum imi tremura buza de sus, si deasupra se formeaza un abur umed de emotie. El se ridica si imi ofera propriile'mi iluzii, care atarna grele intre peretii de piele matuita ai geamantanului.

Pasii lui rasuna din ce in ce mai departe.

Luminile se sting.

Semi-obscuritate.

Incerc sa ridic geanta de pe jos si nu reusesc. O lacrima mijeste la coltul ochiului.
Ma asez inapoi pe amintirile ce'au fost si or sa fie.
Ceasul continua sa ticaie impasibil. Inima imi bubuie ca mai'nainte.

Tic...tac....tic....tac....